miercuri, 27 iunie 2012

Tati...


Ma intorsesem in locul acela poate pentru a suta a oara. Imi placea sa petrec ore intregi nemiscata in mijlocul camerei care ramasese neschimbata. Stateam tacuta cu capul pe genunchi si cu gandurile in alta parta. Inca mai asteptam. Asteptam ceva ce nu avea sa mai vina niciodata. Ratiunea imi confirma lucrul acesta insa sufletul meu de om ramas copil refuza sa accepte adevarul dureros,continua sa spere cu puterea pe care ti-o poate da o promisiune din copilarie : "Promit ca intr-o zi am sa ma intorc! Uneori, oamenii mari trebuie sa plece dar ei se intorc de fiecare data,intelegi?" mi-a zis. Iar eu ,cu lacrimi in ochi, am miscat din cap in semn ca da. Adevarul este ca nu am inteles atunci, asa cum nu am putut intelege nici in anii care au urmat,ani in care el nu si-a respectat promisiunea. Nu am inteles de ce oamenii mari sunt nevoiti sa plece si mai ales de ce acestia nu se mai intorc. Am continuat ca in fiecare an sa il astept acolo, in camera aceea, sa-mi explice el de ce. Au trecut anii si copilul de atunci s-a transformat in femeia de azi, visele de atunci s-au transformat in temeri iar promisiunile de atunci au devenit dureri. Nimeni nu mi-a putut indeparta reticenta fata de promisiuni asa cum nimeni nu mi-a putut intelege refuzurile mele de a le rosti. Nimeni ,nici macar el, nu a stiut ca pana in momentul in care nu se va intoarce eu ma voi teme de oamenii care rostesc "promit".

Sunt adult acum dar inca nu am inteles de ce oamenii mari pleaca de langa cei mici,de ce promisiunile lor capata valoare de...nimic si mai ales de ce nu te-ai intors. Si chiar daca tu ai uitat sa te intorci eu an de an o sa merg acolo si o sa astept sa iti amintesti. E o promisiune!