Ajun si Craciun fericit!

Acasa...

Zapada si politistii

...sefu', am buşit-o, ce facem?...

Felicitari! Sa traiti (si mai) bine!

Trecutul ne a ales viitorul. Manelistii au invins. Manelistii SUNT viitorul. Trebuie sa reamintesc oamenilor care isi doresc sa creada in valori, ca tineretul este in mare parte PSD-ist (declarat PNL-ist, dar tot aia este acum). Tinerii sunt dezinteresati si analfabeti din punct de vedere politic. Vor vota ce le zic jurnalistii populari gen Mircea Badea sau bunicii lor. Din pacate, toti vom plati nota de plata.... nu doar cei care au votat  pentru  ca asa li s-a spus la antene.....tinerii care au mai ramas in tara asta si nu sunt manelisti sau analfabeti politic, ei bine, pentru ei si copiii lor, gasca asta de hoti votata de pensionari dar si de catre cei care gandesc in termeni de "sa-mi fie mie bine, nu ma intereseaza de altii, ce daca astia sunt hoti, daca ajung sa prind si eu ceva de rontait acolo nu mai conteaza", astia vor hotari viitorul politicsi economic. Pacat.... De ceva vreme ma intreb ce mai poate face Ponta astfel incat sa raspunda pentru ceva. A ajuns plagiatul lui motiv de fala. Si de bascalie. Si da, imi scuipa in obraz! Daca au plecat romanii din tara asta DE FOAME, acum vor pleca DE FRICA SI GROAZA. Si de foame! Am stat ani la rand aici sperand ca scoala si munca vor conta. N-au contat! Acum merge copilul meu la scoala si apoi la munca. Stiu ca nici la ea, nu vor conta. Dar cum sa-i spun? Ar fi interesant de facut un experiment: uitati-va cine a votat cu USL-ul acum si apoi intrebati-i peste un an. Nici unul nu va mai recunoaste, pe pariu. Pe cat sunt de veseli acum ca "i-au tras-o lu' chioru" pe atat vor fi de plouati peste numai cateva luni. S-a spus ca votul uninominal va reforma clasa politica si va duce la ameliorarea calitatii ei. Parerea mea e ca nu. Pentru ca problema nu e la sistemul electoral, nici la clasa politica. E la popor. Asa ca sa nu ne mai vaitam aiurea. Pleiada de curve, parasute, nepoate, nepoti, penali, cantareti, hoti, plagiatori, trantori, putori, jeguri are un nume - legislativ.
O sa ne faca strategia economica secretara lui Dragnea, o sa ne voteze bugetul, in ipoteza ca se trezeste la timp, Antonescu, o sa stabileasca strategia politicii externe Firea-Pandele, o sa ne educe copiii niste plagiatori, o sa ne calculeze impozitul Sturzu, o sa elaboreze reforma in sanatate Becali, intr-un featuring cu Sova si Hrebenciuc.
Viitorul arata la fel ca prezentul si trecutul: plin de idioti corupti.

my office...

Gata, votam...

Votam maine, nu?

...dar avem cu cine? Ca tot aia sunt pe liste...

Colegiul 19

Buluceala romaneasca tipica la impartirea dosarelor. De ce sa mearga usor si rapid cand ne putem da toti cu parerea, in acelasi timp? OI.

Deschiderea magazinului Steaua Grand Arena

La Multi Ani Romania!

Guvernul Romaniei.

Poluare vizuala si atat.

In rest, aceleasi minciuni electorale...

Mare adunare ARD

Lume de toate culorile, de toate facturile. Tineri care se intreaba de ce nu sunt in club, batrani multi care se mira ca mai exista PNTCD. Sau ei...

Locuri de munca

Personi seriose, angazeasa feti tinerii

Tati...

Ma intorsesem in locul acela poate pentru a suta a oara. Imi placea sa petrec ore intregi nemiscata in mijlocul camerei care ramasese neschimbata. Stateam tacuta cu capul pe genunchi si cu gandurile in alta parta. Inca mai asteptam. Asteptam ceva ce nu avea sa mai vina niciodata. Ratiunea imi confirma lucrul acesta insa sufletul meu de om ramas copil refuza sa accepte adevarul dureros,continua sa spere cu puterea pe care ti-o poate da o promisiune din copilarie : "Promit ca intr-o zi am sa ma intorc! Uneori, oamenii mari trebuie sa plece dar ei se intorc de fiecare data,intelegi?" mi-a zis. Iar eu ,cu lacrimi in ochi, am miscat din cap in semn ca da. Adevarul este ca nu am inteles atunci, asa cum nu am putut intelege nici in anii care au urmat,ani in care el nu si-a respectat promisiunea. Nu am inteles de ce oamenii mari sunt nevoiti sa plece si mai ales de ce acestia nu se mai intorc. Am continuat ca in fiecare an sa il astept acolo, in camera aceea, sa-mi explice el de ce. Au trecut anii si copilul de atunci s-a transformat in femeia de azi, visele de atunci s-au transformat in temeri iar promisiunile de atunci au devenit dureri. Nimeni nu mi-a putut indeparta reticenta fata de promisiuni asa cum nimeni nu mi-a putut intelege refuzurile mele de a le rosti. Nimeni ,nici macar el, nu a stiut ca pana in momentul in care nu se va intoarce eu ma voi teme de oamenii care rostesc "promit".

Sunt adult acum dar inca nu am inteles de ce oamenii mari pleaca de langa cei mici,de ce promisiunile lor capata valoare de...nimic si mai ales de ce nu te-ai intors. Si chiar daca tu ai uitat sa te intorci eu an de an o sa merg acolo si o sa astept sa iti amintesti. E o promisiune!

A story from a NYC Taxi driver:

I arrived at the address and honked the horn. After waiting a few minutes I honked again. Since this was going to be my last ride of my shift I thought about just driving away, but instead I put the car in park and walked up to the door and knocked.. 'Just a minute', answered a frail, elderly voice. I could hear something being dragged across the floor.

After a long pause, the door opened. A small woman in her 90's stood before me. She was wearing a print dress and a pillbox hat with a veil pinned on it, like somebody out of a 1940's movie.

By her side was a small nylon suitcase. The apartment looked as if no one had lived in it for years. All the furniture was covered with sheets.

There were no clocks on the walls, no knickknacks or utensils on the counters. In the corner was a cardboard
box filled with photos and glassware.

'Would you carry my bag out to the car?' she said. I took the suitcase to the cab, then returned to assist the woman.

She took my arm and we walked slowly toward the curb.

She kept thanking me for my kindness. 'It's nothing', I told her.. 'I just try to treat my passengers the way I would want my mother to be treated.'

'Oh, you're such a good boy, she said. When we got in the cab, she gave me an address and then asked, 'Could you drive
through downtown?'

'It's not the shortest way,' I answered quickly..

'Oh, I don't mind,' she said. 'I'm in no hurry. I'm on my way to a hospice.

I looked in the rear-view mirror. Her eyes were glistening. 'I don't have any family left,' she continued in a soft voice..'The doctor says I don't have very long.' I quietly reached over and shut off the meter.

'What route would you like me to take?' I asked.

For the next two hours, we drove through the city. She showed me the building where she had once worked as an elevator operator.

We drove through the neighborhood where she and her husband had lived when they were newlyweds She had me pull up in front of a furniture warehouse that had once been a ballroom where she had gone dancing as a girl.

Sometimes she'd ask me to slow in front of a particular building or corner and would sit staring into the darkness, saying nothing.

As the first hint of sun was creasing the horizon, she suddenly said, 'I'm tired.Let's go now'.
We drove in silence to the address she had given me. It was a low building, like a small convalescent home, with a driveway that passed under a portico.

Two orderlies came out to the cab as soon as we pulled up. They were solicitous and intent, watching her every move.
They must have been expecting her.

I opened the trunk and took the small suitcase to the door. The woman was already seated in a wheelchair.

'How much do I owe you?' She asked, reaching into her purse.

'Nothing,' I said

'You have to make a living,' she answered.

'There are other passengers,' I responded.

Almost without thinking, I bent and gave her a hug.She held onto me tightly.

'You gave an old woman a little moment of joy,' she said. 'Thank you.'

I squeezed her hand, and then walked into the dim morning light.. Behind me, a door shut.It was the sound of the closing of a life..

I didn't pick up any more passengers that shift. I drove aimlessly lost in thought. For the rest of that day,I could hardly talk.What if that woman had gotten an angry driver,or one who was impatient to end his shift? What if I had refused to take the run, or had honked once, then driven away?

On a quick review, I don't think that I have done anything more important in my life.

We're conditioned to think that our lives revolve around great moments.

But great moments often catch us unaware-beautifully wrapped in what others may consider a small one."Integral de aici.

Un discurs superb

Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford.

"Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.

Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?

Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.

Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.

Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.

Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.

Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.

A doua poveste este despre dragoste si pierderi.

Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.

Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale ([n.r.] Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.

N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.

In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.

Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac. Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.

A treia poveste este despre moarte.

Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.

Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.

Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.

Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.

Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.

Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.

Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi."

Iertarea... cat de greu poate fi?

"......

Într-o zi, profesorul ne-a cerut să aducem la şcoală nişte cartofi cruzi şi o pungă de plastic. Ne-a spus să punem în punga de plastic câte un cartof pentru fiecare persoană faţă de care avem resentimente şi să-i scriem numele. Ne-a cerut ca timp de o săptămână să cărăm sacoşa cu cartofi în rucsac peste tot unde mergem. Unii dintre cartofi erau cu adevărat grei! Fireşte, cartofii au început să se strice cu timpul.
Efortul de a căra sacoşa asta tot timpul mi-a demonstrat clar cât de mare era greutatea pe care o purtam zi de zi în viaţa mea şi în inimă din cauza ranchiunei şi resentimentelor. Deoarece eram mereu atent să nu uit sacoşa, mi-am dat seama că neglijam lucruri care erau mai importante pentru mine.
Exerciţiul acesta m-a făcut să mă gândesc la preţul pe care îl plăteam pentru că nu puteam să iert ceva care deja se întâmplase şi pe care nu-l mai puteam schimba.
Morala: De multe ori credem că iertarea este un cadou pentru celălalt, fără să ne dăm seama că noi suntem primii care beneficiem de pe urma iertării.
Toţi purtăm cartofi care putrezesc în “rucsacul” nostru sentimental.
Neputinţa de a ierta este ca un venin pe care îl luăm zilnic, picătură cu picătură şi care sfârşeşte prin a ne otrăvi.
Iertarea ne eliberează de greutăţi care ne amărăsc sufletul şi ne îmbolnăvesc trupul.
Să ierţi nu înseamnă să fii de acord cu ce s-a întâmplat sau să aprobi acel lucru. A ierta nu înseamnă să încetezi să acorzi importanţă celor întâmplate, nici să dai dreptate celui care te-a rănit.
Înseamnă pur şi simplu să laşi deoparte acele gânduri negative care îţi produc durere şi supărare.
Gandhi afirma “Iertarea este calitatea celor curajoşi. Doar cel care este suficient de puternic pentru a ierta o ofensă ştie să iubească”.

A avea si a nu mai avea un barbat

Integral de aici.

O cucerire, un succes, o reusita. Despre toate se spune ca ne fac sa ne instalam intr-o multumire care seamana cu cea a unui organism care nu mai alearga dupa hrana, ci digera. Adica sta. Isi face siesta. Tot ce este lipsa ne mobilizeaza ca sa obtinem ceea ce dorim, ceea ce ne lipseste. Luptam, depunem eforturi, apoi victoria se consuma. Asa se intampla cu orice lucru castigat. Problema se refera la a avea sau a nu avea ceva, indiferent despre ce ar fi vorba: un barbat, o verigheta, o diploma, un premiu, o casa, o femeie, o excursie, sanatate.Nu le ai si le doresti sau le ai si te linistesti.

O femeie bine instalata intr-o casatorie rutinata – doar obtinuse barbatul pe care si l-a dorit – traia linistita si nici prin cap nu-i trecea ca ceva l-ar fi putut desparti de ea. Era multumita de viata conjugala si, lipsindu-i spiritul aventurii, nu-l banuia nici pe el de dorinta de a parasi linistea domestica.

Intre timp, sotul a reusit sa faca o afacere buna si s-a imbogatit. Sotia era multumita de succesul lui. Isi vedea, tot linistita, de viata ei banala. El, insa, nu facuse de unul singur banii, ci fusese ajutat de o femeie care ii era angajata. Sa-l fi facut succesul sa se apropie de ea? Sa fi fost intre ei o unire intru succes, ca merit in doi? Oricum, sotia lui nu banuia nimic.

La un moment dat, el a inceput sa petreaca mai putin timp cu ea si tot mai mult cu cealalta. Pana la urma, a ajuns sa-i spuna ca doreste separarea si i-a marturisit, cat a putut de onest, adevaratul motiv: si-o dorea pe cealalta langa el. Sotia a ramas paralizata de surpriza. La inceput a crezut ca nu aude bine. Apoi, cand a inteles ce dezastru avea sa i se intample, a inceput sa-i spuna cat de mult il vrea, cat de mult il iubeste. Foarte ferm i-a declarat ca viata fara el ii este imposibila. S-a agatat de mana lui cu disperare si chiar a amenintat cu sinuciderea. Propunerea lui de a amana discutia i-a adus ei speranta ca are un pas facut catre victorie, catre a avea din nou ceea ce, rapid, paruse ca a pierdut.

In acest timp, cealalta femeie astepta linistita, probabil stiind ca victoria nu va intarzia sa vina.

Dupa ceva vreme, destul de repede, el a reluat discutia cu sotia sa. Ea a parut mai inversunata, mai incapabila de separare.
Nu stiu daca s-a terminat sau nu relatia lor, fiindca am intrerupt legatura cu ei in perioada in care barbatul se impartea intre cele doua femei. O noapte cu una, noaptea urmatoare cu cealalta. Poate ca spera ca separarea sa fie, in timp, acceptata, si el sa poata zbura fericit la cealalta. Poate ca nu a rezistat si a renuntat. N-am informatii despre cuplu, dar stiu sigur ca sotia lui nu realizase ca siguranta ei a facut-o sa piarda,sa creada ca bifase pentru totdeauna ceea ce castigase. Era vorba despre a avea si a nu mai avea un barbat.

Morala acestei intamplari se suprapune pe un adevar psihologic. Cand esti sigur pe tine, cand uiti ca poti pierde ceea ce ai, chiar asta se poate intampla: sa pierzi.

Tupeul unei minoritati (de)favorizate

Preluare integrala de pe  http://ochiometru.wordpress.com/2012/02/27/tupeul-unei-minoritati-defavorizate/ Cred ca toti ROMANII nutrim aceleasi sentimente. Ma intreb insa cand se va sparge buboiul.

Duminică dimineaţă în tramvaiul 20, tramvai care adună tot ce se scurge din Laromet, piaţa 16 Februarie şi cartierul Chitila. Culoarea dominantă a călătorilor era un bronz natural combinat cu o jegoşenie de haine, mirosuri şi obscenităţi spuse cu voce tare într-o totală indiferenţă faţă de cei din jur.

Un magraon burtos, slinos,cu ghiuluri pe şapte degete din zece, răscrăcărat pe un scaun în aşa fel ca picioarele-i să incomodeze, intenţionat, trecerea altora, rodea de zor seminţe scuipînd(bineînţeles) cojile pe jos. Priveam fascinat atât viteza şi tehnica de “lucru” cât şi covorul de coji de la picioarele lui care creştea pe măsură ce  trecea timpul.

Pe la a treia staţie n-am avut de lucru (sau poate eram prost dispus in dimineaţa aceea) şi i-am spus:

- De ce dai bre cojile pe jos că nu eşti la tine acasă. Cine dracu’ crezi că face curăţenie după tine?

Coloratul mă “scrută” cu o privire batjocoritoare gen ce te f…te pe tine grija, după care îşi spori ritmul de procesare parcă să-mi facă în ciudă, răspunzând după un profund proces de alertare a neuronilor preţ de alt pumn de seminţe:

- Că aşa vreau eu şi aşa am fost învăţat.

- Bun , aşa ai fost învăţat dar dacă ţi se spune că nu este bine ce faci, de ce continui ?

- Şi tu ce treabă ai, te-ai sculat cu faţa la cearceaf?

…. şi discuţia a continuat pe acelaşi ton de profund dispreţ  dar mai ales de încrâncenare de a nu respecta nimic din ceea ce numim noi”norme de comportament social elementar”. Sosirea în staţia de destinaţie m-a făcut să renunţ la discuţia care începuse să degenereze în cu totul altceva. Gustul amar al acestui episod m-a urmărit însă toată ziua, ocupîndu-mi mintea cu gânduri, nu tocmai ortodoxe, despre această minoritate care ne produce, prin simpla ei prezenţă, un sentiment de panică, de teamă şi de total disconfort.

Realitatea este că tot ce doreşte această naţie este să nu se încadreze în societate în ciuda tuturor programelor ce se derulează şi a banilor(mulţi) care se folosesc pentru integrarea ei în societatea românească. Această naţie este ca drojdia de pe fundul sticlei de şampanie în prima fază de procesare, rezidu care dacă este lăsat acolo transformă nobila licoare intr-o poşircă inutilizabilă.

Să priviţi cu atenţie toate evenimentele, apariţiile, acţiunile, prezenţele, promiscuitatea VOITĂ a acestei naţii şi ve-ţi înţelege ce vreau să spun.” Autismul” acestei minorităţi spre care se pompează bani în prostie, spre care se indreaptă programe de integrare ce nu-şi ating scopul duce la imposibilitatea acceptării faptului că este o minoritate defavorizată. Atâta timp cât iau cu asalt spitalele de urgenţă pentru o rudă de a paişpea spiţă internată acolo, atâta timp cât vin cu maşini de lux să-şi ridice ajutoarele sociale intr-un total dispreţ faţă de cei bătuţi de soartă, atâta timp cât îşi afisează opulenţa financiară… fără număr… la evenimente, atâta timp cât singurul ei scop este să umilească românul de rând prin tot felul de fapte şi gesturi profitînd de legile mult prea îngăduitoare şi permisive, atâta timp cât se intâmplă si se vor întâmpla aceste lucruri această minoritate trebuie ŞTEARSĂ de pe lista celor defavorizate. Iar în ritmul în care se înmulţesc (şi se vor înmulţi cât timp nu se va pune o limită la sumele alocate pentru creşterea copiilor) nu este departe momentul în care românii vor cere statutul de minoritate, realmente, defavorizată.

Ce se aude despe Okazii.ro

Okazii.ro e un site fantoma din punct de vedere al legii si al decentei… E o tiganeala romaneasca cu angajati infecti. De exemplu: ”Politica site-lui e sa inchida aiurea conturile cu multe obiecte la vanzare; pentru a-i jecmani de lovele pe fraieri… Amici de-ai mei cu sute de obiecte la vanzare si cu rating de sute calificative, toate pozitive s-au trezit cu conturile blocate aiurea si definitiv pe Okazii.ro. Asta inseamna lovele in plus pentru disperatii de foame de la okazii, deoarece ei au trebuit sa reintroduca obictele in licitatie si chestia asta se plateste. Unul a platit 47 de euro pentru repunere in vanzare adica poze multe si obiecte multe bagate in licitatie. Deci cei de la okazii au norma sa produca lovele cu orice pret. Fiecare angajat trebuie sa suspende aiurea circa 25 de conturi pe zi ca sa-si ia salariul, am aflat de la un fost angajat la ei….asa e in Romania.

Omagiu adus Muscelului

Privind peisaje, localităţi rustice, privelişti montane, portul popular de odinioară, vom simţi fără să ne dăm seama tentaţia întoarcerii în timp, să vedem imaginile vechi de mai bine de un secol. Şi odată cu fiorul nostalgic, vom mai simţi parfumul din aerul mai curat de altădată, rămânându-ne chipul acelor oameni care erau mai lipsiţi de griji, şi parcă mai buni...Muscelenii mei.

Okazii.ro strikes again

Idiotii de la Okazii.ro imi suspenda un cont pentru suma de 1.4E cu TVA. In suma asta includ si un comision pentru o vanzare inexistenta de 0.62E. Trimit formular de returnare comision, se accepta (dupa o saptamana) si raman de plata 0.78E cu TVA, aproximativ 3.35 ron, suma pentru care nu-mi emit factura pentru a o putea plati. Pe care oricum nu am cum sa o platesc deoarece suma minima pentru alimentarea contului este de 1 E, adica 1.24E cu TVA. Politica Okazii.ro. Altfel ar fi pentru ei incasare de foloase necuvenite. Pai cum facem mai tovarasi corporatisti de doi bani, raman cu contul blocat pentru o suma e care nu o pot achita tocmai datorita regulamentului vostru? Va cam invartiti in jurul cozii. Halal firma, halal angajati!