Autor: Mircea Cărtărescu
Provin dintr-o familie săracă. Nu mă laud cu asta, dar nici nu pot s-o uit. Una dintre cele mai persistente amintiri ale mele e despre părinţii mei care, seară de seară, timp de treizeci de ani, cât am locuit cu ei, făceau socoteala tuturor cheltuielilor de peste zi. Niciodată nu le ajungeau banii. În casă erau un singur salariu şi patru persoane.
Azi, părinţii mei trăiesc dintr-o singură pensie şi, credeţi-mă, nu dintre cele nesimţite. Eu însumi ştiu prea bine ce înseamnă sărăcia. Am cunoscut cozile şi frigul dinainte, am cunoscut inflaţia înnebunitoare de după. Timp de douăzeci de ani nu am câştigat nimic din scrisul meu, am trăit din salariul de profesor şi am susţinut din el o familie.
Cunosc şi eu socotelile de fiecare seară şi trasul de bani până la chenzină. E motivul pentru care n-am putut fi niciodată un om de dreapta sau, mai curând, am putut fi raţional, dar niciodată sufleteşte. Fără să fiu nici un om de stânga, ştiu de ce e nevoie de protecţie pentru cei slabi, cei fără noroc, fără şanse, pentru cei care nu fac faţă într-o lume a performanţei. Sunt la mijloc între cruzime şi populism, fără să ader nici la una, nici la alta. Nu pot aproba, deci, îngrozitorul sacrificiu care se cere astăzi compatrioţilor mei, chiar dacă mi se spune că e „răul cel mai mic”.
Nu pot înţelege de ce oamenii cei mai amârâţi din România de azi, cei cu viaţa cea mai năpăstuită, cu veniturile cele mai mici trebuie să-şi ia ultima bucată de pâine de la gură ca să salveze statul român. Mi se spune că statul român nu-i poate susţine, dar statul român uită să-mi explice cum se face că a tolerat, odată cu creşterea sărăciei generale, o creştere nemaiauzită a bogăţiei speciale. Nu mi se explică în ce fel am ajuns, în doar douăzeci de ani, o ţară de tip sud-american, în care câteva sute de familii posedă o bogăţie egală cu a sute de mii de alte familii.
Niciodată nu mi s-a explicat cum, prin ce mecanisme legale, a putut fi posibil să creşti ca venituri, în câţiva ani, de la zero lei şi zero bani, la miliarde. Prin ce forme legale, prin ce privatizări legale, prin ce licitaţii legale, de douăzeci de ani încoace, sub toate guvernările, fără excepţie, România a fost împărţită în câteva sute de bucăţi care-au fost dăruite câtorva sute de oameni?
Nu vreau să înţelegeţi că sunt adeptul „haiduciei” fiscale. Nu cer naţionalizări, confiscări şi deposedări de avere. Nu sunt anticapitalist şi ştiu că, în clasa de mijloc, există oameni care au câştigat cinstit, cu o risipă enormă de muncă şi inteligenţă, fiecare ban de care se bucură azi. Nu orice avere este însă sănătoasă, nu orice avere e sursă de bunăstare generală. Cele mai multe averi de la noi sunt obscene, maladive cumulări obţinute prin reţele subterane politico-economice. Ele nu îmbogăţesc, ci sărăcesc, secătuiesc statul de puterile sale, îi distrug sistemul judiciar, îl împotmolesc în corupţie.
Nu cer confiscarea , ci verificarea lor, elucidarea împrejurărilor în care câteva mii de oa meni au ajuns putred de bogaţi prin conspiraţie securistică, furt calificat şi trafic de influenţă. Clasa politică de la noi trebuie odată să înţeleagă că, sub oblăduirea ei, a apărut un stat al nedrep tăţii sociale, că impasul în care suntem azi i se datorează în întregime şi că e măcar în interesul ei, dacă nu al ţării, să schimbe starea de fapte. Căci un stat nedrept social şi fără respectul legilor va fi întotdeauna un stat instabil, primitiv, cu o clasă politică ameninţată. Un stat dispreţuit, pe drept cuvânt, de lumea civilizată.
Am mai spus-o: în România nu există, ca pretutindeni, corupţi, ci un sistem al corupţiei. Este mecanismul care produce sărăcia, conspiraţia care subminează statul. De aceea este monstruos şi nedrept să-i pedepseşti a doua oară pe cei săraci şi să te prefaci mai departe că nu-i vezi pe cei vinovaţi de sărăcia lor.
Nu este cinstit să tai un sfert din salariul unui medic sau al unui profesor, să ştirbeşti venitul, oricum insuficient, al unui pensionar ca să scoţi ţara din groapa de acum. Nu este nici eficient. Poate vom ieşi basma curată de data asta, dar vom cădea imediat în groapa următoare, căci statul român, aşa cum e el azi, nu poate să nu fie sărac.
Cu atât mai cinice, „ca râsul la mormânt” ar fi spus Eminescu, sunt exerciţiile de demagogie de pe canalele mercenare de televiziune, unde vezi zilnic mogulii plângând cu lacrimi de crocodil soarta celor pe care ei înşişi i-au adus în sapă de lemn, prin subminarea continuă a statului de drept. Niciodată hoţii n-au strigat mai tare „prindeţi hoţii!”
Nu am mai scris de ceva vreme. Nu pentru ca nu ar fi destule mizerii in tara asta, dar la unele am invatat sa dezvolt automat un obraz foarte gros. Totusi una imi sta pe creier mai ceva ca celebrii pitici din vorbirea urbana, si anume comportamentul conducatorilor auto pe soselele patriei.
Cineva imi spunea ca avem prea multi conducatori auto si prea putini soferi si ii dau mare dreptate. Personal, ca posesor de motoreta, am ajuns sa imi spun rugaciunea la fiecare plecare, chit ca am de parcurs doar 2 kilometri. Povestile pe care le-am auzit/citit m-au ingrozit la propriu.
DN1 este un adevarat “ultim drum”, pentru multi, nu numai pentru motociclisti. Depasiri neasigurate sau fortate, intoarceri peste marcajele continue, schimbari bruste de banda/directie, viteze mai ceva decat pe autobahn-urile nemtesti, toate sunt la ele acasa si toate au urmari grave de cele mai multe ori.
Luna trecuta, o intreaga comunitate moto a urmarit cu sufletul la gura evolutia starii de sanatate a unui tanar accidentat extrem de grav de catre o conducatoare auto, posesoare de Dacie (Dacia fiind trecuta bine de ultima batranete). Acuzati-ma de misoginism dar combinatia femeie la volan cu autoturism in conditie sub orice critica este criminala. De asemenea, posesoarele de SUV-uri ce si-au dat seama ca un vapor le protejeaza mai bine decat SMART-ul dupa care salivau in urma cu cativa ani. Revenind, baiatul e ok. S-a trezit dupa o operatie extrem de dificila caruia i-a supravietuit fara complicatii. Cum se spune in popor, a avut zile. Altii n-au avut sansa lui divina.
Saptamana trecuta o alta domnita plecata pe sosea precum Scufita Rosie prin padure a omorat un alt motociclist la Policlinica Titan. El circula regulamentar din orice punct de vedere, ea a intors fara sa se asigure si fara sa acorde prioritate intr-o zona unde era imposibil sa nu-l observe.
Acum o saptamana era sa fiu facut praf in timp ce un ametit, cautandu-si loc de parcare pe Brancoveanu, de pe banda unu a intrat in fata mea pe doi fara semnalizarea obligatorie cu 50m inainte de manevra si fara sa se asigure si a mai si franat instantaneu, totul cu 2 metri inainte ca eu sa trec de el pe banda doi. Evident ca am intrat in stopul lui stang, evident ca jigodia de politist m-a scos tot pe mine vinovat ca nu am pastrat distanta. Distanta fata de cine? El pe unu cu 10km/h eu pe doi cu 50km/h... Tot recent, in rondul de la Ikea o desteapta aproape ca s-a urcat pe mine cu Cielo-ul, neacordand prioritate celor care deja circulau in giratoriu, eu numarandu-ma printre ei. La urmatoarea intersectie mi-a raspuns nonsalant ca nu m-a vazut.
Tot in urma cu aproximativ o luna, 2 pupaze intr-un SUV si-au batut joc de un cuplu de motociclisti cum au vrut. I-au inghesuit in bordura pana sotia aproape a cazut. Cand sotul le-a ajuns din urma si le-a batut la modul bun-simt obrazul, au tras de volan sa-l darame dupa care au intrat in fata lui si au calcat frana. El a culcat motorul doar ca tupeistele au prins semafor al cativa metri. Le-a ajuns, le-a aplicat 3 palme peste ochi, iar acum, desi alea ar trebui sa intre la tentativa de omor, el este cel care se poate alege cu dosar penal pentru vatamare. De ce? In ciuda martorilor, legea in Romania nu se aplica daca nu te-a atins ca sa te tranteasca. Daca ti-a franat in fata iar tu ai cazut, sanatate. Esti popa prostu’.
Alaturi de specimenele feminine cu un urias coeficient de inteligenta se afla “smecherasii” lu’ tata cu suncile postate pe scaune de piele alba in SUV-uri, copiii de aur, mamele insecte si alte rude de-ale lor cu cazaturile lor din Italia gen Calibra sau vreo gioarsa de BMW refuzata pana si la dezmembrari la ei, taximetristii cu mecla de meltean get-beget si cei la a caror varsta, bunul simt ar trebui sa le dicteze sa se retraga “de pe circuit”.
De ei mi-e frica si datorita lor am ajuns sa ma bucur ca am mai supravietuit o zi. Si sa va spun ce-i ironic. Ca de cand ma stiu pe doua roti, am spus ca violenta nu ajuta la nimic. Oglinzile rupte, magnetii aruncati in parbriz si alte treburi de genul asta nu-si au rostul. Si totusi, daca ma insir vreodata pe jos din cauza ta, ca adormi cu mana pe telefon sau ca nu-mi dai prioritate, asigura-te ca nu ma mai ridic! Altfel, unul dintre noi nu mai pleaca pe picioare si te asigur ca nu eu voi fi acela.
Pentru cei ce se simt in portretele de mai sus, HAI SICTIR javrelor! Sunteti criminali cu atestat de la politie!
Si ca sa inchei intr-o nota optimista, le multumesc tuturor soferilor cu bun simt dezvoltat care nu “mor de oftica” daca un motor se strecoara la semafor printre coloane, ba chiar ii fac loc, celor care nu m-au inghesuita in aceeasi banda, celor care nu mi-au deschis usa in fata si care mi-au acordat prioritate desi cateodata nu o aveam, asa cum si eu am facut in unele cazuri. Tuturor le-am multumit si atunci, pe loc, in speranta ca astfel de gesturi vor creea o legatura mai buna intre motociclisti si automobilisti.
Sa fim sanatosi cu toti si sa ne bucuram de mijloacele noastre de transport si pasiunile noastre, respectandu-ne unii pe ceilalti. Pacat ca noi, cei pe doua roti suntem mai fragili.
Postări
Comentarii
